Cand veniti „acasa”?

Mi-e tare drag de mama cand ma intreaba daca venim acasa. As raspunde intr-o suflare „vin in 2-3 ore” si mi-as dori din tot sufletul sa fie asa de simplu.

Au trecut usor zece ani de cand am mai multe case. Zece ani de cand vanez obsedata zboruri ieftine pe ruta Viena – Cluj (si niciodata nu sunt ieftine). Zece ani de cand venitul meu acasa este un eveniment major pentru toata familia, discutat si planuit mai intensiv decat orice Craciun.

*

De fiecare data cand aterizeaza Taromul, ma invaluieste o senzatie de bine… Un fel de reintalnire cu frumusetea copilariei, cu lumea in care totul era in regula. Stiu ca mama si tata ne asteapta deja in aeroport de minim o ora, sa fie siguri ca sunt la timp. Copilu’ este in extaz ca il las sa fuga mai repede de la hala de bagaje spre bunici. (Aeroportul fiind foarte mic, vorbim de o distanta de cativa metri).

Sotul din dotare exerseaza constiincios vocabularul…repeta Servus, ce faci? si Bine v-am gasit. Uneori, il invat si chestii funny gen Eu sunt un ursuletz venit de pe alta planeta sau  Papusa, iesim la o savarina? sau Eu sunt un mafiot deghizat. Da bine, mai ales la control la pasapoarte 🙂

Radem, ne imbratisam. Imi ascund lacrimile de fericire ca ai mei sunt bine.

Urmeaza ritualul obligatoriu: Avem sandwich in masina, cafea, apa, fructe. Dar daca vreti, mergem in Cluj la o cafea? Hai, sa va dezmortiti de la drum. Degeaba le spun ca „drumul” a fost un zbor de o ora si 40 de minute. In avion n-au mancare de seama oricum, hai sa mergem sa mancam. Corect.

**

Incepem drumul spre casa. Ma instalez in masina si incep sa imi caut punctele de reper. Traseul aeroport – casa il stiu pe de rost. Dar mai stiu si ca multe se schimba. Uneori, vad ca au taiat copacii, alteori ca au plantat altii noi pe marginea drumului. Caut magazinele, benzinariile, sensurile giratorii. Caut pana si gropile din drum si intersectiile alea prost semnalizate.

Ai mei n-au prea mult timp de mine oricum, nepotu’ e baza. Trebuie sa-l pupe, sa-l iubeasca, sa-i arate vreo jucarie noua, sa discute, sa faca planuri…

Sentimentul de bine, de dragoste, ramane. Ma simt acasa, dar nu ca alta data. Ma simt in vizita si totusi, ma simt acasa.

***

Uite, aici mergeam la scoala. Aici fugeam de la ore. Aici stateau bunicii. Aici ma ascundeam cu prietenii seara. Asta e libraria mea preferata, unde imi dadea doamna carti „pe datorie” si mama avea palpitatii la factura. Sotul are rabdare si serveste turul orasului de fiecare data cu acelasi entuziasm. Cred ca-l stie pe de rost, dar se bucura pentru mine.

In copilarie, daca ieseam in oras, ma intalneam mereu cu prieteni sau cunoscuti. Orasul e mic, desi parca se mareste in ultima vreme… rar cand mai dau de cineva din greseala…

****

Acum zece ani, stateam cu prietenii apropiati in sufragerie. Au venit sa-si ia ramas bun, mi-au adus ciocolata. Ne uitam la valizele pregatite si ne promiteam cu sfintenie sa tinem legatura. Am plecat prima dintre toti.

Intr-adevar, ne-am vazut destul de des. Pe Skype si pe Facebook. Am mai petrecut niste mini-vacante impreuna, in studentie ca era mai usor cu timpul.

De cateva ori, am reusit sa ne coordonam venitul „acasa”, daca era vreo nunta. N-am uitat ce inseamna sa ne petrecem, doar ca ne-am schimbat stilul. Am inlocuit taberele de la Costinesti si excursiile nocturne la epava cu localurile din Ardeal. Preferam un pahar de vin bun, in loc de o sticla ieftina de Vodka Orange.

Ne-au ramas amintirile si planurile marete de a cuceri lumea. Ne-a ramas o prietenie de o viata, oricat de mult ne-am schimbat pe parcurs.

*****

Daca ar exista un top al bunicilor de pe planeta, atunci i-as inscrie pe ai mei instant. Sunt cei mai fericiti bunici din lume. Uneori, cand ii oboseste odrasla, isi mai aduc aminte si de mine 🙂 In general insa, replica este cam asa: Mergeti voi si distrati-va, odihniti-va, ca noi ne descurcam tare bine. 

Mama ma intreaba cu mult timp inainte de cine am chef si de cine nu. Doar n-ai venit acasa sa iti faci obligatii, ai venit sa te odihnesti.

Are dreptate. Faptul ca ma scuteste de vizitatul neamurilor sau alte chestii neplacute ma calmeaza instant.

******

Timpul trece repede. Cam dupa trei zile simtim lipsa de spatiu (ai mei au o casa foarte mica, ideala pentru 2 persoane, nu 5). Incepem sa ne cautam locul si nu-l gasim, incepem sa fim obositi de la atata mancare si atentie directionata spre noi.

Constientizez, mai mult decat oricand, ca parintii mei imbatranesc. Le vad tabletele aranjate in sufragerie, le descopar tabieturile (unele noi, altele mai vechi). Observ parul carunt, le simt oboseala dupa alergatul cu odrasla. Si remarc stupefiata ca si eu imbatranesc. Si eu am tablete, suvite carunte, tabieturi sfinte…

*******

Data viitoare, sa veniti sa stati mai mult! Imi spune mama. Zambesc. Stim amandoua ca nu avem cum.

Dar mai stim ca vin ei la noi in cateva luni. Si ca ne vedem pe FaceTime aproape zilnic.

Da mama, vedem cum facem, ii raspund si o iau in brate.

 

 

Anunțuri

6 gânduri despre &8222;Cand veniti „acasa”?&8221;

  1. Alexa zice:

    M-am regasit cam 80-90% in postare, tot la Cluj duce si avionul meu, chiar daca aici e a doua casa pt mine ( a mea din studentie, iar sotul e clujan). Marea mea durere e ca nu avem avion direct si asta face lucurile mai dificile. Intre timp ne alinam dorul de cei dragi cum putem. E foarte adevarat ca ne schimbam in timp si e greu sa convietuim cu parintii sub acelasi acoperis, 2-3 saptamani.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s